„Indiferent din ce motiv plângem, finalul va fi acelaşi: ne suflăm nasul.“ ~ Simone de Beauvoir, Memoriile unei fete cuminți

Biografiile și, cu atât mai mult, autobiografiile mi se par un cadou al zeilor literaturii pentru umanitate. 🙂 Să ai ocazia să citești cum se desfășura viața de zi cu zi și ce gândeau persoane precum Dalí, Hemingway, Dickens, Sartre sau de Beauvoir este o onoare și o dezamăgire în același timp. O onoare pentru că ai posibilitatea să îi cunoști aproape intim pe parcursul căutărilor și devenirii lor. O dezamăgire pentru că îți dai seama că erau oameni ca și noi, aveau slăbiciuni, făceau greșeli, erau aroganți, nesuferiți sau depresivi. Dar, într-adevăr, ultima parte poate fi privită și optimist: dacă ei au făcut greșeli atât de mari și totuși au câștigat respectul întregii lumi și au lăsat un nume valoros în urma lor, atunci ce ne oprește pe noi?

Cu toate că îmi doream de foarte mult timp să încep să citesc și autobiografii, iată că abia acum am făcut pasul cel mare, cu Simone de Beauvoir. Pe numele ei complet Simone Lucie Ernestine Marie Bertrand de Beauvoir, ea este cunoscută pentru contribuțiile aduse filosofiei existențiale și feminismului, pentru cartea sa, Al doilea sex, și pentru relația atipică (pentru acele vremuri) cu Jean-Paul Sartre.

Memoriile unei fete cuminți, căci despre acest volum este vorba, m-a atras, în primul rând, datorită titlului. Eram curioasă care este perspectiva unui personaj cum este de Beauvoir asupra conceptului de “dutiful daughter” și, mai mult, cum a reușit să i se sustragă – pentru că știam dinainte că a avut o personalitate puternică și a făcut cam ce-a vrut în viață.

În acest volum autobiografic, de Beauvoir prezintă prima parte a vieții sale, din copilărie până la 21 de ani, când devine cel mai tânăr licențiat în filosofie și, astfel, cel mai tânăr profesor de filosofie din Franța. În acel moment începe cu adevărat, spune ea, viața și libertatea sa.

Începem povestirea cu un copil încăpățânat, ca toți copiii, dar unul mult mai conștient de sine, care nu suportă minciuna și care învață rapid să îi joace pe adulții din jurul ei astfel încât aceștia să îi ofere ceea ce își dorea cel mai mult: atenție și recunoaștere.

De îndată ce am putut gândi, am descoperit în mine o forţă colosală şi nişte limite de tot râsul.

Simone de Beauvoir (dreapta), mama si sora sa, Helene

Avem apoi de-a face cu o adolescentă docilă, ce se consideră urâtă și prost îmbrăcată, influențată de educația profund religioasă pe care i-o oferă mama ei și domnișoarele de la școala catolică și care nu găsește un sens al existenței sale. Cu toate astea, își pierde credința destul de devreme, iar acest lucru creează tensiuni din ce în ce mai mari în interiorul familiei sale.

Domnişoarele profesoare nu mai erau deţinătoarele cheilor binelui şi răului odată ce descoperisem că erau proaste.

De fapt, pe tot parcursul cărții, Simone de Beauvoir oscilează permanent între depresie și fericire, între a avea o părere exagerat de bună despre sine și a se subestima crunt, între cumințenie și (aproape) depravare. Un singur lucru rămâne constant: își dorește pentru sine o existență deosebită.

Ceea ce o deosebește pe Simone de alți oameni este mintea ageră și o sete fără margini pentru cunoaștere. Nu se mulțumește să citească cărțile care îi erau “permise”, ci se aventurează și în lecturi “moderne”, “nepotrivite pentru o fată”, care o fac pe mama ei să îi deplângă soarta și să îi spună că se roagă pentru ea.

Mă cufundam în lectură ca odinioară în rugăciune. În viaţa mea, literatura a ocupat locul care, altădată, revenise religiei: a invadat-o în întregime şi a transfigurat-o. Cărţile pe care le iubeam au devenit Biblie, din ele îmi luam sfaturi, în ele găseam sprijin.

Pe măsură ce înaintează în vârstă, capătă din ce în ce mai multă încredere în sine și în viitorul său, trece printr-o perioadă aventuroasă când merge în baruri și se urcă în mașini cu străini, își face prieteni, îmbrățișeză filosofia și se hotărăște să scrie cărți.

În ultimul an la Sorbona se împrietenește cu Rene Maheu, cel care, împreună cu Jean-Paul Sartre și Paul Nizan, constituiau unul dintre cele mai elitiste grupuri ale timpului. Simone este acceptată în grupul lor și se pregătesc împreună pentru examenul oral de agregare în filosofie. Simone ia locul 2, după Sartre, însă el era atunci cu 3 ani mai în vârstă decât ea și mai dăduse o dată examenul.

Sartre este singurul om pe care Simone îl consideră egalul ei intelectual. Ba mai mult, de multe ori îl consideră superior din acest punct de vedere.

Simone de Beauvoir și Jean-Paul Sartre

Ei își vor petrece întreaga viață împreună, fără să se căsătorească niciodată și fără să aibă copii. Se vor inspira reciproc să scrie și își vor edita unul altuia creațiile.

Dacă citim mai multe despre relația lor “experiment” vedem că nu a fost nici pe departe perfectă. Au avut o mulțime de probleme și chiar au fost despărțiți o perioadă. Cu toate astea, mi se pare fascinantă viața lor, împreună și separat, și abia aștept să continui cu “Scrisori către Sartre”.

În loc de încheiere, am păstrat un citat drăguț, actual și după aproape 90 de ani:

Comparând generaţia sa cu cea precedentă, Sartre conchidea: „Suntem mai nefericiţi, dar mai simpatici.“

Lasă un răspuns