Cum m-am apucat de citit

Spre deosebire de alte persoane, eu nu am o poveste spectaculoasă în care învăț să citesc la 3 ani și rămân pasionată de lectură ever since. Din contră, nu am fost un copil precoce și nici nu mi-a plăcut să citesc până pe la 15-16 ani.

Îmi amintesc de profesoara de limba franceză din școala generală, care ne obliga să citim și să facem rezumate ale cărților lui Jules Verne și ale altor autori francezi în vacanțe. Într-un an a fost o mare problemă deoarece ne-a dat 5 cărți de citit și rezumat în vacanța de vară, iar noi toți ne simțeam nedreptățiți și oropsiți. Nu-mi amintesc să fi fost cineva atunci care să spună că i-ar fi plăcut experiența sau cărțile citite. Era pur și simplu o temă. Ceva ce trebuia făcut ca să nu iei o notă proastă.

Ceea ce, acum, mi se pare incredibil de trist.

Mă gândesc la toți copiii și tinerii care poate nu vor cunoaște niciodată sentimentul acela unic când închizi o carte bună. Când, practic, trebuie să te întorci cu picioarele pe pământ dintr-o altă lume, dintr-un alt univers. E trist deoarece nu poate fi transmis în cuvinte, trebuie experimentat pe propria piele, iar unii oameni nu ajung să simtă asta niciodată.

Dar, pe de altă parte, știu foarte bine că nici pe mine nu m-ar fi făcut nimeni să iubesc cărțile cu forța. Trebuie să existe un declic undeva. Pentru unii copii înseamnă o bibliotecă plină de cărți acasă și părinți care citesc la rândul lor, pentru alții poate să însemne o replică dintr-un serial. This brings me to my story. 🙂

Oricât de ciudat ar părea, motivul pentru care m-am apucat de citit este Rory Gilmore din serialul Gilmore Girls. Am fost de-a dreptul obsedată de serialul ăsta. Îmi arăta exact genul de viață și relație mamă-fiică pe care mi le doream și eu. În plus, pentru o persoană care nu prea știa ce vrea să facă în viață, o idolatrizam pe Rory și faptul că știa exact unde vrea să ajungă. În episodul “Road Trip to Harvard” e o scenă în fața uneia dintre bibliotecile Universității Harvard care decurge cam așa:

RORY: It’s the biggest library I’ve ever seen.

LORELAI: This building is one component of a 13 million volume collection housed in more than 90 different libraries. It’s the oldest library in the United States and the largest academic library in the world. Breathe, breathe.

RORY: I’m a failure.

LORELAI: Oh stop.

RORY: Thirteen million volumes? I’ve read like, what, 300 books in my entire life and I’m already 16? Do you know how long it would take me to read 13 million books?

LORELAI: But honey, you don’t have to read every one of them.

RORY: Okay, but every kid coming to Harvard is inevitably reading books, and different books, and I want to be able to converse intelligently with each of them and I can’t do that unless I read books, at least a few from every genre and sub-genre.

Și cam pe aici mi-am dat seama că asta e ce îmi doresc și eu, să pot purta conversații inteligente cu orice fel de persoană, în orice fel de context. Și că nu prea pot să fac asta doar uitându-mă la televizor.

Din punctul ăsta am început să citesc obsesiv orice mi-a picat în mână și cam pe oriunde. În cea mai mare parte citeam în timpul orelor, la liceu. Destul de contraproductiv, dar nu pot să spun că am pierdut mare lucru nefiind atentă la orele de contabilitate și economie. Am citit întreaga serie Harry Potter cu două săptămâni înainte de Bac și pot să spun că și acum, după aproape 10 ani, a fost cea mai epică procrastinare din viața mea.

Am citit multe cărți proaste, am căzut victimă trendului vampirilor (deși mă bucur să fiu more of a Lestat girl than Edward), am mințit că mă simt rău ca să pot sta acasă în noaptea de Înviere și să citesc The Witching Hour, am împrumutat multe cărți de la bibliotecă, apoi, când am început să câștig propriii bani, am început să îmi construiesc propria bibliotecă. Am avut și perioade de câteva luni în care nu m-am atins de nicio carte (în momente ca astea am descoperit că ajută să iei cea mai ușurică carte pe care poți pune mâna; la mine a funcționat cu Rodica Ojog-Brașoveanu și Warcraft).

Chiar iubesc cărțile din toată inima. Și îmi pare rău că nu există o modalitate simplă și sigură să transmiți pasiunea asta și altora. Momentan pot spera doar la o utopie post-apocaliptică unde, rămași fără tehnologie, oamenii redescoperă plăcerea lecturii.

The end. 🙂

Lasă un răspuns