Bărbați fără femei. A 9-a carte de Haruki Murakami

Mi-am dat seama acum, după ce am început să scriu despre “Bărbați fără femei” – ultima carte de Murakami tradusă în limba română, că nu am citit foarte multe cărți de povestiri la viața mea. Nu a fost ceva intenționat, pur și simplu așa s-a întâmplat. Cu toate astea, încercând acum să-mi dau seama câte și ce cărți de povestiri am citit, totuși, am realizat că acelea puține care au fost mi-au plăcut foarte, foarte mult. Începând cu “Legendele Olimpului”, continuând cu “Omul din vis” și ajungând la “Silmarillion”, au fost cărți care m-au convins că-mi place să citesc (yeah, I needed that 😀 ) sau mi-au readus cheful de citit atunci când am mai luat-o pe arătură.

Cu toate astea, “Bărbați fără femei” nu se încadrează pe lista de onoare. Deși nu e nimic în neregulă cu cartea asta – din contră, am citit-o într-o singură zi – nu are nimic special, nu m-a făcut să-mi tresalte nici măcar jumătate de ventricul sau ceva de genul ăsta.

Recunosc că motivul principal pentru care am vrut să o citesc a fost numele ei. Motivul numărul doi a fost, bineînțeles, că este scrisă de Murakami. Trecând peste laitmotivul din titlul și stilul special al lui Murakami, cele 7 povestiri nu au mai nimic în comun.

“E foarte ușor să ajungi unul dintre bărbații fără femei. E suficient să iubești enorm o femeie, iar ea să plece undeva.”

Pentru că sunt destul de dubioase, o să povestesc mai în detaliu doar despre două dintre ele.

Prima, “Drive my car”, este și cea care deschide volumul. În această povestire ne este prezentat Kafuku, un actor destul de popular, a cărui soție a murit. În urma unui accident ușor cu mașina află despre existența unei pete oarbe pe ochiul lui, fapt ce îl împiedică temporar să mai conducă și este nevoit să angajeze pe cineva care să-i fie șofer. Așa o cunoaște pe Misaki, o fată de aceeași vârstă cu cea pe care ar fi avut-o și fiica lui, care nu prea vorbește și nu exprimă niciun fel de emoție. Și care conduce perfect, spre suprinderea lui Kafuku, care “mai mersese de câteva ori în mașini conduse de femei, iar din punctul lui de vedere, felul în care conduceau se împărțeau în două mari categorii: fie un pic prea agresiv, fie un pic prea precaut.”

E interesant cum ajunge Misaki un fel de terapeut pentru un Kafuku traumatizat de aventurile soției sale moarte. Spre final, aproape ai putea spune că devin prieteni.

O altă povestire interesantă este “Kino”, care este și numele personajului central, un alt tip destul de ciudățel. După ce descoperă că soția lui îl înșeală, se mută de acasă și transformă fosta cafenea a mătușii sale într-un bar.

“În barul complet pustiu, Kino asculta muzică după pofta inimii și citea cărțile pe care avea chef să le citească, așa cum nu mai făcuse de mult. Întâmpina cu naturalețe singurătatea, tăcerea și însingurarea, la fel cum pământul uscat primește ploaia.”

Cred că tipul ăsta de povestiri i se potrivesc cel mai bine lui Murakami pentru că reușește să surprindă până în cele mai mici detalii atmosfera dintr-un astfel de loc. Probabil faptul că a lucrat mult timp într-un bar îl ajută destul de mult. Începând cu decor, muzică, vremea de afară, totul se leagă și transmit o stare de bine – în lipsa unui cuvânt mai bun în română îi voi spune “coziness”.

“Înaintea oamenilor, cea care a descoperit cât de plăcut era la Kino a fost o pisică gri, vagaboandă. Era tânără și avea o coadă lungă și frumoasă. A atras-o o policioară lăsată, dintr-un colț, unde s-a încolăcit și s-a culcat.”

Pe celelalte 5 povestiri vă las să le descoperiți singuri. 🙂

Lasă un răspuns